Ce a fost, ce este, ce poate fi Iasul
Ce a fost, ce este, ce poate fi Iasul

Ce a fost, ce este, ce poate fi Iasul

partea I

Conferinţă ţinută de către Nicolae Iorga în Aula Universităţii din laşi, la 6 Aprilie 1935

Iubiţi ascultători, nu ştiu dacă această sală îşi aduce aminte de mine, eu însă îmi aduc aminte de dânsa. îmi aduc aminte în legătură cu multe momente din viaţa mea destul de lungă, pentru unii chiar prea lungă, prea lungă pentru anumite interese, prea lungă pentru anumite ingratitudini. Nu ştiu dacă această sală îşi aduce aminte de mine, dar eu îmi aduc aminte de dânsa şi nu pentru momentele din viaţa mea de student, când Universitatea era într’un lăcaş cu mult mai modest. Intram prin poarta fanariotă dela începutul secolului al XlX-lea deasupra căreia era scrisă o maximă, care s’a uitat puţintel în domeniul pe care-1 privia această maximă, şi acolo, în nişte odăi foarte mici, foarte sărace erau şi unele fantasme domneşti care rătăciau prin odăi, prin culoare, şi care ne învăţau tot atâta cât şi lecţiile profesorilor dela Universitate. Dar odăile represintau fă-ră’ndoială tot ceia ce putea fi mai simplu, şi mulţi dintre noi nu-şi dădeau seama că acolo unde se găsesc, sunt cămările unde se împărţia dreptatea ţării şi era loc de sfat domnesc. Dar între Universitatea aceasta nouă, fericită, care primeşte adause, după ce a trecut prin multe peripeţii, şi între amintirile mele de tinereţă nu este nicio legătură, poate că eu, dacă aş fi făcut-o, aş fi făcut-o ceva mai modestă, ceva mai practică.

Sunt iubitorul lucrurilor care nu strălucesc, dar din-care poate ieşi un altar. Dar aici chiar, în această Aulă am vorbit de multe ori. Odată —: când nu era sufragiul, universal şi când intra cineva pe alte drumuri de cât în-, genunchind la toate pragurile demagogiei era o vreme când eram deputat de Iaşi şi hrăniam o popularitate’ cinstită prin lecţiile făcute în această Aulă chiar, unde prezentam anumite ideale ale mele în ce priveşte viitorul civilizaţiei româneşti ca elemente de bază, fundamentale. Căci era şi un fel de ţărănism în laşul de pe vremuri» care însemna şi legătura între gândul mieu şi inima mea şi între ceea ce este bun în lumea aceasta ţărănească, care n’a fost niciodată pentru mine o colectivitate, o bandă electorală sau o massă, aşa cum se numeşte într’o-ânumită metafizică absolut străină de mine. Am fost ascultat de-o lume care era tânără şi nici eu nu intrasem în vârsta mai înaintată, şi am cules dela cei cari mă ascultau, din privirile, din atitudinile lor, îndemnul către studii mai departe în această direcţie.

îmi aduc aminte de un alt moment foarte frumos din viaţa mea în care m’am găsit tot aici, după neînţelegerea trecătoare între mine şi acela dintre profesorii miei care a avut mai multă influenţă asupra mea şi mi-a dat mai multe idei. Intre mine şi Xenopol a fost un timp când nu ne-am găsit pe aeelaş drum şi, cum în sufletul omenesc pot să iasă de acolo şi anumite răceli, care să înainteze până la regretabile duşmănii, aici, în această Aulă m’am sărutat cu profesorul mieu de odinioară şi am făcut acea pace a sufletului mieu, de care m’am bucurat atunci şi către care mă întorc azi cu un sentiment de înduioşare.

Tot aici, în timpul războiului, atunci când după suferinţile neamului începeau a merge mai bine lucrurile pentru Ţara noastră, îmi aduc aminte de o neuitată seară, în care era un frig îngrozitor, pe care nu l-a putut înlătura energia şi credinţa pe care o aduceam în serviciul cauzei româneşti. Era pe locul unde se găseşte acum înalt Prea Sfinţia Sa, Mitropolitul, neuitatul rege Ferdinand, regele generaţiei mele, şi lângă el Regina Marfa, şi erau princesele aici. Ne pregătiam să ne întoarcem în Bucureşti şi aveam într’o ladă de stejar capul lui Mihai Viteazul. Poate sunteţi câţiva cari vă aduceţi aminte de seara aceia friguroasă şi plină de aşteptări aşa de sfinte, care ştergeau dureri aşa grozave. Am vorbit de Mihai Viteazul, de lupte, de triumfuri, de unitatea națională şi apoi s’a făcut la Mitropolie slujbă, pentru ca să-l ducem mai târziu din loc în loc, până în mormântul dela mănăstirea Dealului, în care acel fugar după moarte, adăpostit o clipă aici la dv., a fost aşezat în mormântul de marmoră pe care i-l pregătisem de mult, spunând în inscripţie că aşteaptă împlinirea speranţelor : acele speranţe sfinte s’au împlinit, şi regele Ferdinand a desfăcut dela gât, după suggestia mea, crucea lui Mihai Viteazul şi a coborît-o în mormântul eroului.

Vedeţi câte lucruri mă leagă de această sală, şi nu pot să-mi împiedec emoţia, care nu mai este a generaţiei mele, hârşită în ce priveşte emoţia, şi nu este totdeauna a generaţiilor acestora noi, care sunt pătrunse de cele mai frumoase sentimente, dar care poate nu au toate vibraţiile pe care le aveam noi pe vremea când ne gân-diam într’o ţară mică la sforţările extraordinare care trebuie făcute pentru ca naţiunea aceasta să se găsească odată împreună, — aceasta era partea întâia —, iar — partea a doua — pentru ca, prin sforţările naţiunii, prin muncă, prin cultură, iar nu prin mijloace artificiale, toată ţara aceasta să fie plină de sufletul şi de voinţa noastră.

Tânărul care a vorbit înaintea mea se plângea că laşul a fost părăsit de mulţi dintre acei a căror tinereţă a fost legată aşa de strâns de dânsul: tinereţă de tot felul, tinereţă de studii, dar şi o altă tinereţă într’un domeniu foarte intim şi duios, la care să-mi permiteţi să nu vorbesc, deşi încă şi acolo aş putea să păstrez o amintire vie a acelor timpuri. Se pare că mulţi Ieşeni, formaţi în Iaşi şi ca suflet şi ca inimă şi în ce priveşte cunoştinţile, nu se mai interesează de Iaşi. Vedeţi dvs.. sunt două feluri de oameni: aceia cari vin şi când nu-i chemi sau nu înţeleg uneori ce sens a avut chemarea care s’a îndreptat către dânşii: i-ai poftit pe margine de scaun, ei s’au aşezat până în fund şi trebuie să întrebuinţezi toate si-linţile pentru a-i scoate de acolo; dar sunt alţii cari aşteaptă să-i chemi de trei ori pentru ca să vină odată. Lumea este politicoasă: te chiamă întâia oară de formă. Au venit la mine nişte tineri, încă din luna Ianuar, ca să mă invite, şi le-am spus : „poate că voiu veni“; după aceea a fost a doua insistenţă, şi am început să mă gândesc că va fi ceva serios şi o făgăduială începea să se închege, apoi au venit şi a treia oară ; când te chiamă cineva de trei ori, nu mai ai nici-o bănuială, şi vii. Sunt şi oameni cari vin aşa cum vin eu ; era să mă opresc la Nicolina, ca să nu afle nimeni că am sosit, şi de acolo să mă strecor ca să vin numai la ceasurile şase aici. N’ain iubit niciodată sgomotul zădarnic care poate întovărăşi o viaţă : mie-mi plac iubirile discrete pe care le simţi în-tr’un anumit moment, şi nu iubirea care e revărsată aşa la tot pasul. De data aceasta, hotărît să mă ascund, am văzut că nu e uşor.

S’a adaus şi un alt element. De câtăva vreme s’a alcătuit în Bucureşti, pentru toată ţara, un oficiu de turism care nu trebuie confundat cu societăţile de turism de până acum. „Comisia Monumentelor Istorice” şi „Liga Culturală, sprijinite şi pe Căile Ferate, au luat iniţiativa unor călătorii care să poarte lumea doritoare de-a cunoaşte ţara, din loc în loc. în acelaş timp am luat şi un grup de studenţi de-ai miei dela Bucureşti, cei mai buni studenţi de-ai miei, cari doresc să aibă un contact strâns cu studenţii dela Iaşi, şi un început s’a făcut în acest sens.

Adaug că ar fi de dorit ca profesorii din Iaşi să vină să vorbească din cînd în cînd la Bucureşti, şi profesorii dela Bucureşti să vorbească la Iaşi, chiar dacă s’ar simţi mai slabi, — sunt şi profesori la noi mai slabi decît cei de aici, cum se poate întîmpla să fie şi unii profesori dela dvs. cari să nu fie grozavi de tari; dar, oricum, sunt altfel, şi aceasta este marele folos pentru studenţi, cari trebue să vadă materia din mai multe puncte de vedere şi din anumite laturi. Am mai venit cu fetele dela Vălenii de Munte, unde pînă acum sute de învăţătoare, aparţinînd tuturor familiilor creştine ale României — fiindcă şcoala are un caracter tradiţional, — s’au format timp de unsprezece ani şi, de şi sala unde ele au jucat „Hangiţa” lui Goldoni era prea mică, n’am îndrăznit să vă invităm şi nu am fi avut îndrăzneala să cerem scena Teatrului Naţional. Acelaşi defect, discreţia, de care vă vorbeam.

Aşa încît ziua mi-am întrebuinţat-o aşa, şi cred că am întrebuinţat-o bine, pentru că nici studenţii şi stu­dentele, nici fetele dela Vălenii-de-Munte nu vor uita ziua în care întîia oară au cunoscut monumentele laşu­lui, fiind eu, dela ceasurile şapte şi jumătate necontenit între dînşii şi dîndu-li explicaţii. Sunt multe feluri de a-şi trăi cineva viaţa: eu mi-o trăiesc aşa şi-mi pare bine c’o trăiesc aşa, că am curajul să n’o trăiesc cum o trăiesc alţii. Iată, deci, explicaţia faptului de ce n’am venit îna­inte, de ce n’am îndrăznit să cred că venirea mea ar pu­tea să fie folositoare şi să întîmpine simpatia pentru care vă sunt sincer şi adînc recunoscător. Sunt un om înconjurat de o legendă calomnioasă, pe care n’am căutat niciodată s’o înlătur, de o impopularitate pe care mă si­lesc din toate puterile s’o menţin ; de aceia mă vede ci­neva foarte rar, pentru că nu se întîlnesc oriunde inimi aşa de deschise ca acelea pe care le-am întîlnit în astă seară.

partea a II-a

Close Menu