Ce a fost, ce este, ce poate fi Iasul – partea a II-a

Ce a fost, ce este, ce poate fi Iasul – partea a II-a



Conferinţă ţinută in Aula Universităţii din laşi, la 6 Aprilie 1935

partea I
Vin acum la materia însăşi a conferinţei mele, care este şi o conferinţă istorică. Acesta este meşteşugul mieu şi bogăţia mea. Voiu căuta să vă aduc ce am găsit mai solid şi mai serios de pe urma lungilor ani în cari am trăit cu trecutul, şi prezentul l-am înţeles în funcţiune de trecut şi în funcţiune de viitor, dar, din nenorocire, au fost în jurul mieu prea deseori oameni cari au cunoscut prezentul în funcţie numai de prezent şi n’au iubit tre­cutul, pentru că li se pare că nu ar avea valoare în pre­zent, prezentul acesta fiind al politicii, pentru răul aces­tei ţări, şi de aceia l-am lăsat în sama altora, cari au vre­me şi pentru aşa ceva. Conferinţa va fi de caracter istoric, dar, pentru că în gîndul mieu trecutul a fost legat de prezent şi îndrep­tarea către viitor n’a lipsit niciodată, va fi şi o judecată asupra acestui oraş sărac subt toate raporturile, care ar putea să fie, cu puţină silinţă, cu puţină înţelegere, cu cîteva principii fixate dela început, cu o continuitate care nu există pînă acum, un admirabil oraş. De altfel, ca şi capitala României, de care, acum cîtăva vreme, vorbiam arătînd halul în care este Calea Victoriei cu acele …”zgîrie nori“, cu acea arhitectură de geamantane înfăşurate de curele, pe care toţi tinerii arhitecţi o preferă arhitecturii monumentale din care ei înlătură orice fel de podoabă : astfel de zidiri iau locul vechilor case boiereşti, care, da­că nu totdeauna, în general samănă cu clădirile pe care le vedeţi în drumul ce urcă spre Copou. Casele boiereşti dispar, sunt date la pămînt cu o brutalitate fără păre- che, cum s’a dărîmat şi liceul Sfîntul Gheorghe, unde voiau să construiască nu ştiu ce lucru sovietic, pentru C.A.M., apoi s’a văzut că nu sunt bani şi acuma este vor­ba să se puie acolo iarbă, ca să pască toţi proştii cari au dărîmat clădirea cea veche. In scurta mea guvernare am reuşit să dau înapoi palatul Cantacuzino, să deschid drumul către Camera Deputaţilor, tăind, în dreapta şi în stânga, şi clădirile şi parte din grădina Patriarhiei, care a protestat atunci, dar cred că s’a împăcat cu frumuseţa drumului de a­cum. Dar am avut de curînd prilejul să vorbesc, cu a­dâncă durere, de depozitul de lemne aşezat în faţa Aca­demiei Române şi chiar am dat un sfat studenţilor, pe care este bine să-l spun chiar şi aici: ,,() greşeală mare cînd faceţi grevă e că uitaţi cel mai mare depozit de pro­iectile din Bucureşti ; duceţi-vă acolo şi cu acelea vă pu­teţi lupta şi trei zile, aşa că n’ar mai îndrăzni nimeni să mai aşeze lemne acolo“. In acelaşi timp, lîngă palatul Cantacuzino este acum o urîtă clădire veche şi se găseşte un fel de teren vag, un maidan, care nu are nici-o întrebuinţare, decît doar dacă s’ar face o colecţie de cîni şi pisici răposate cu care să-l populeze. Şi aici am văzut lucruri care ar semăna puţintel cu cele de care m’am agăţat la Bucureşti : ce de drumuleţe putrede, în care este noroiu amestecat cu animale, cu ve­getale, chiar lîngă admirabilul palat al lui Mihai Sturza, unde părintele director ne-a primit la seminariu cu atîta prietenie ! La mai toate colţurile de stradă o uriciune al cării glod murdăreşte, al cării miros asfixiază, a cării lipsă de gust o primeşti ca palme pe obraz.
Ca unul care am cutreierat multă lume, am văzut anume ce se poate face. Cu bani mulţi? Nu, cu bani foarte puţini, dar cu muncă raţională, cu muncă încor* dată şi cu ascultarea de cineva care nu este o personali’ tate ieşită din alegeri sprijinite pe o demagogie oarecare, ci un om care a arătat că poate voi. Vin din Italia lui Mussolini, unde am văzut minunile care răsar în fiecare moment. Acum în urmă a fost la noi un profesor dela Constantinopol, dela ,,Istambul“, Elveţian aşezat acolo, ca profesor la Galata-Sarai, Domnul Mamboury, care mi-a lăsat un ghid al Capitalei celei noi a Turciei naţio­nale, Ankara. Nu vă puteţi închipui ce oraş minunat s’a făcut în mai puţin de zece ani de zile. Veţi zice : cu chel­tuială de averi mari ? De unde să aibă averi mari Chemai Atatiirk, care a rămas doar cu populaţiile ţerăneşti din Asia Mică şi cu o bucată de Europă în mijlocul căreia se găseşte Constantinopolul sărăcit şi părăsit de atîta vre­me ? Toate lucrurile cele mari găsesc bani cînd sufletul este hotărît şi sigur şi îndeamnă la muncă, şi cînd este o inimă caldă, fără care tot ce cuprinde sufletul nu are nici-o valoare. Minuni de clădiri s’au ridicat acolo. Nu s’a adăugit un modern urît la vechile zidiri, ca în capi­tala Moldovei de odinioară, unde clădirile de rău gust, puse în faţa trecutului, reprezintă o ofensă şi un motiv de indignare ; astfel, aşa numita sală gotică—parcă Go­lii ar fi fost cei mai teribili dintre barbari ! Un arhitect francez a aşezat peste o faţadă cu cărămizi goale şi nişte ferestre în jos, un coperiş de tinichea şi altul de pe care cad burlanele, şi a adăugit un imens turn în vîrful căruia se găsesc ferestruice fără destinaţie. Lucruri de nesufe­rit, care trebuie înlocuite, înlăturate. Aceasta mă duce către viitorul pe care-1- cred posibil pentru Iaşi, potrivit cu o nouă formulă care se va întinde asupra ţării întregi în momentul cînd pasiunea, care nu-şi găseşte întotdea­una drumurile, se va disciplina şi în fiecare loc, pînă în ultimul sat, va fi acel spor de vitalitate romînească din ale cării legături, dela sat la sat, dela oraş la oraş, va ieşi Ţara de care fără îndoială suntem vrednici şi pe care n’o avem. Să începem întîiu cu trecutul.
Cum s’a întemeiat acest oraş ? Fiecare oraş trebuie să-şi aibă fizionomia sa, nu un oraş ca alt oraş, afară de unele ţări care au făcut gre­şeala de a-şi crea oraşele uniforme, ca Franţa de exem­plu, aşa încît cutare oraş din Sud are aceleaşi caractere pe care le are Parisul sau un centru din Normandia ; ci fiecare oraş este încă în legătură cu cele dintîiu timpuri de desvoltare şi, pe de altă parte, cu vechea populaţie de unde a venit şi care are dreptul să-şi păstreze pecetea, iar elementele noi, alogene, să între în felul de-a simţi, de a voi şi de a lucra al elementelor care au creat şi care şi-au pus pecetea. Am spus-o şi aiurea şi o spun şi aici. Fiecare oraş trebue să-şi aibă acest caracter osebitor, şi un oraş care şi-l pierde, ajunge netrebnic, de-1 pot pră­pădi toate incendiile fără mare pagubă. Oraşul acesta a fost creat, nu din capriciul unui Domn sau dintr’un hazard al desvoltării istoriei moldo­veneşti. Nu a fost creat, iarăşi, ca un vad pe un drum de comerţ, cum a fost, în Germania, Frankfurtul, care este „Vadul Francilor11, sau alte localităţi; el n’a fost în le­gătură cu un popas de negustori cari să fi stat întâiu acolo şi din bojdeucile lor primitive să se fi ridicat un adevărat oraş. Oraşul acesta este o creaţie organică a vechii Mol­dove, care ea însăşi este o creaţie organică a poporului romînesc. Aceasta este o definiţie de atîta vreme uitată, şi, din cauza uitării acestei definiţii, rine acum toată ră­tăcirea, toată mizeria, toată ruina, toate turpitudinile care au căzut asupra acestui nobil oraş. Intre oraşele din Muntenia şi cele din Moldova e o deosebire ca şi între cele de dincoace şi cele din Ardeal. Cînd zic: Moldova, înţeleg Bucovina şi Basa­rabia în acelaşi timp. Greşeala noastră cea mare, pe care o menţinem pînă acum de hatîrul unor politi- ciani de căpătuială, amatori de viaţă locală, care li poate da anumite satisfacţii, este că n’am ridicat du­pă unire graniţele create de străini, ci am continuat să admitem că există o Bucovină şi o Basarabie. Cînd, acum cîţiva ani, eram la guvern şi rn’am dus la Cer­năuţi, li-am spus : „cea d’intîiu datorie a dv. este de-a distruge şi uita Bucovina dv., cum trebuie distrusă şi ui­tată Basarabia celorlalţi uzurpatori”.
Mulţi dintre acei cari vin din Ardeal nu înţeleg deosebirea între un oraş moldovenesc şi un oraş al lor. Eu cunosc, fireşte, foarte mulţi Ardeleni şi am găsit adesea o oarecare neînţele­gere a ceea ce este un oraş din „Vechiul Regat” faţă de un oraş din Ardealul lor. Un oraş din Ardeal înseamnă un tîrg unde vin ţăranii Duminica şi sărbătoarea, în cen­trul căruia se aşează cîţiva negustori, din care cauză stră­zile lungi cu piaţa vastă, păstrînd praful, fînul şi paiele care vin din vizita făcută, din timp în timp, a ţerănimii împrejmuitoare. Dar un oraş ardelean nu e totdeauna un tîrg care să fi strîns o populaţie oarecare în jurul lui, ci este şi un oraş colonizat. S’au adus Saşi, s’a adaus o populaţie ungurească, şi s’au încunjurat cu ziduri, mai ales în ce priveşte admirabilele cetăţi săseşti din Ardeal, care supt multe raporturi ar putea să ni servească de în­văţătură, pentru iubirea cu care aceşti viitori prieteni şi colaboratori îşi încunjură locul de naştere.
partea a III-a
Close Menu