Ce a fost, ce este, ce poate fi Iașul partea a III-a

Ce a fost, ce este, ce poate fi Iașul partea a III-a

partea aII-a
Fără îndoială că Ardealul, cu tîrgurile şi cetăţile sale, este o podoabă şi o mîndrie a ţării, însă oraşele de acolo, create prin colonizare, sau acelea care vin din desvoltarea tîrgurilor, nu au a face cu oraşele dela noi. Iar între oraşele din Muntenia şi cele din Moldova este o mare deosebire, deşi toţi suntem Romîni de-o potrivă, ba chiar unii dintre noi, cei din ţinuturile acestea, au abdicat, cu o nobilă nepăsare, în folosul: întîiu al boierimii muntene şi pe urmă al elementelor mai de jos de acolo. Dar deo­sebirea există.
Oraşele din Muntenia s’au alcătuit dintr’o formaţie agricolă, încetul cu încetul. Cîmpulungurile erau o mul­ţime de sate pe o vale de rîu, ele împreună formînd acel ,,Cîmp lung”, cum sînt de altfel şi cele două Cîmpulun- guri din Bucovina şi Câmpulungul din Maramurăş, pe lîngă care a fost un Cîmpulung în Peninsula Balcanică. Unele din oraşele acestea arată, prin bisericile lor, că sînt alcătuite din sate. De exemplu Vălenii-de-Munte înseam­nă un număr de oameni cari s’au aşezat pe marginea u­nui rîu din partea de munte, fiecare în jurul bisericii sa­le: unii sînt Costeni, „oameni de pe coastă”, alţii sînt Berivoieşti, „urmaşii lui Berivoiu”, alţii Berceni, veniţi dela Berea. In mijloc a fost o mănăstire ; s’au aşezat apoi cîţiva negustori, în mare parte de origină balcanică, apoi au urmat cîţiva boierinaşi de treapta a treia, a patra, şi s’a alcătuit oraşul. Cele mai multe din oraşele muntene — unele sînt însă în legătură cu episcopiile — s’au for­mat aşa.

Oraşele din Moldova, prin urmare şi laşul, s’au format altfel. Aceasta este o ţară răsărită din cucerirea cavaleri­lor maramurăşeni, luptătorii din Maramurăş, cari s’au coborît în secolul al XlV-lea, ca oameni deprinşi a purta supt scutul regelui Ungariei războiul pentru cruce. Oa­meni viteji, şi titlul lor cel dintîiu a fost: viteaz, cavaler, miles. Şi Dragoş cel vechiu şi Bogdan pe urmă, şi toţi acei cari i-au încunjurat, erau oameni cari au venit călări, cu sabia la coapsă şi suliţa în mînă. Aici au întîlnit elemente străine, ca Saşii din Baia, cari s’au închinat; au întîlnit oarecare elemente, ţerăneşti, care au ieşit şi şi-au scos căciula adîne înaintea oameni­lor veniţi să întemeieze o ţară. Acesta este caracterul dominant al populaţiei de aici, care face ca orice ţeran să stea drept înaintea oricui: se recunoaşte şi sub zdren­ţele cele mai sfărîmate ostaşul care a fost odinioară. Şi aceasta mai face încă un lucru : caracterul adevăratului Moldovean, care, amestecat în politică, e un Lascăr Catargiu, un Mihail Kogălniceanu, pînă la un Petre Carp. toţi acei cari nu s’au schimbat după vremuri, închinîndu-se unei formule astăzi ca s’o părăsească mîne, pen­tru ca prin demagogie să-şi strîngă mai multă lume în jurul lor. Oameni dîrji, aspri, ţinîndu-se pînă la sfîrşit de mîndria pe care n’au sacrificat-o pentru beneficiul puterii. Oraşele din Moldova s’au creat în jurul cetăţilor, a ţortăreţelor. Nu pe maidane unde se adună vitele la tîrg, ci pe unde sus stă straja lui Vodă dela cetate. De altfel, întîiu Domnul păzia drumul ţării, ţinînd linişte şi atră- gînd prosperitate; cine a venit pe urmă, a venit din mila Domnului, care şi-a pus pretutindeni biserica sa şi a clă­dit case pentru oştirea sa. E un oraş făcut cu sabia şi cu suliţa. Urmăriţi desvoltarea acestui oraş, laşul. Pe vremea Iui Ştefan-cel-Mare, unde era ? Dela Cetăţuia se coborîse jos la biserica Sfîntului Nicolae şi la Curţile noi ale lui Vodă, care avea biserica veche, ce a fost înlocuită cu ju­căria de zahăr a răposatului Leconte du Noiiy: şi nu poţi face un pas aici, fără să întîlneşti clădirile unui om care n’a avut simţul ţării şi a călcat în picioare tot ce este al nostru, pentru a face lucrurile greoaie şi nepotrivite, ca şi acel oribil palat, care este o copie stupidă a Palatului de Justiţie din Paris, încercare neizbutită a unui arhi­tect plagiator.

Trei Ierarhi

Fiecare oraş are un mediu : dacă nu se mai potri­veşte cu mediul, el nu are nicio valoare, şi este o rea lec­ţie, care se dă acelora cari privesc, este o stricare a gustu­lui tineretului. Cu cît clădirea este făcută mai cinstit, cu atît este mai mare nenorocirea ; dacă este bine făcută, ţine mult de tot, sute de ani chiar, şi atunci dă ansam­blului o aparenţă falşă, de şi poate că n’o mai simte ni­meni. Aceasta mi-a dovedit-o un întrebător de astăzi: cînd am dus pe elevii miei şi pe atîţia din Iaşi să li arăt monumentele istorice, mă întreba dacă intrăm şi în Pa­latul Administrativ. Nu vă pot repeta ce am spus aceluia care mă întreba. De acolo, dela Cetăţuia s’a întins laşul. Şi nu pe vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, cînd s’a ridicat Socola, nu pe vremea lui Petru Şchiopul, care a făcut Ca­lată, tot pe deal, sau pe vremea cînd supt Movileştii dela începutul secolului al XVII-lea s’a făcut bisericuţa lui Balica, care s’a transformat de Grigore Ghica la începu­tul secolului al XVIII-lea în Frumoasa (cît este de fru­moasă acum vă rugăm s’o vedeţi şi dv.). Nu s’a întins Ia şui pe vremea lui Lăpuşneanu spre Strada Lăpuşneanu. Am tipărit o călătorie a unui Francez, de Fourquevaux, care a venit la Domnul Moldovei, în două rînduri, pînă la 1591, cînd a părăsit Moldova ca să se ducă să moară în Tirol, la Bolzano şi l-a văzut pe Vodă distribuind drep­tatea, ,,sous une frescade“: în jos de cetate era un frunzar şi acolo, la adăpostul razelor soarelui, stătea Petru-Vodă şi ţăranii îngenunchiau înaintea lui cu plîngerile lor, pe care Domnul le judeca în Divan. Tot laşul pînă la 1630—40 a fost acolo, pe la Cetă­ţuia şi, odată ce Cetăţuia era acolo, tot restul era deter­minat de existenţa ei. Dacă oraşul s’a întins în altă parte, aceasta se datoreşte la mai multe motive. Astfel biserica Sfîntul Sava, cu forma ei rotundă, potrivită cu arhitectu­ra din Siria, era un mitoc al mănăstirii Sfîntului Sava de lîngă Ierusalim, unde Petru Şchiopul avea un depozit de bani, şi, cînd a murit el şi fiul său, aşa de frumosul copil Ştefan, o rudă de-a lor, Aslan, nepotul lui Petru, a mers la Sfîntul Sava cel din Asia ca să culeagă banii lăsaţi de fostul Domn acolo. Petru a ajutat pe călugări să-şi facă un mitoc aici ; turnul, foarte interesant prin forma lui, l-a adaus Radu Mihnea, nepotul de nepot al lui Petru Şchiopul, dania acestuia trecînd în sama familiei, pen­tru a fi susţinută şi crescută de Radu Mihnea, în acelaş timp cînd fata lui Petru, măritată cu Veneţianul Polo Minio, îngrijia de Galata, venind anume în Moldova pen­tru aceasta, şi, adaug, mănăstirea de dincolo de dealul ’ Cetăţuii, Hlincea, e făcută de primul ei soţ, Spătarul Zotu Ţigară şi reparată de Ştefan, fiul lui Vasile Lupu. partea a IV-a

Close Menu